Paradigma structurală
Paradigma structurală propune un model asupra comunicării
care se centrează pe palierul intrapsihic, respectiv asupra personalităţii,
precizandu-i relevanţa majoră asupra fenomenului studiat. Lumea este
construită conform alcătuirii interne a subiectului, in
raport cu nevoile sale vitale In psihologie, paradigma structurală a fost
introdusă de către Sigmund Freud. Situată in opoziţie cu behaviorismul –
pespectivă care excludea din discursul ştiinţific structura individului pentru
a se centra exclusiv asupra comportamentului său, ca unic fenomen cuantificabil
– psihanaliza propune o paradigmă care conferă subiectului adancime şi
consistenţă internă. Teoria psihanalitică (in speţă aplicată problematicii
comunicării) consideră că resorturile comunicării pot fi surprinse prin
intermediul dorinţelor individului şi a balansului expresiv-represiv al
acestora. Raportul cu celălalt-receptor este determinat de nevoile emiţătorului: obiectul, arată Freud,
este creat graţie pulsiunii subiectului, vectorul său comportamental.
Fiecare subiect se recomandă printr-o structură specifică
ce determină maniera in care comunică: paradigma structurală se referă in
special la perspectiva topică asupra psihismului. S. Freud şi-a construit
teoria prin succesive remanieri in raport cu experienţa
clinică (problematica de caz şi specificul pacienţilor). Incepand din 1895 şi-a
conturat prima sa topică psihanalitică, care opunea două sisteme: conştient
(impreună cu palierul subconştient, care erau animate de aceleaşi procese) şi
inconştient. Incepand din 1920 vechea topică este remaniată şi păstrată ca
valenţă atributivă in caracterizarea celor trei noi instanţe psihice: Eul, Se-ul şi Supraeul. Subiectul va
comunica (se va comporta, in genere) in funcţie de capacitatea sa de a media
intre principiul plăcerii (expresia pulsională imediată) şi principiul datoriei
(al amanării descărcării şi implinirii nevoilor), conform principiului
realităţii (al adaptării la contextul imediat).
No comments:
Post a Comment