33 Comunicarea terapeutică. Comunicarea cu sine.

Comunicarea terapeutică (psiho)terapeutică este o manieră de a problematiza

dinamica de comunicare dintre doi indivizi şi de a inţelege raportul intre permanenţă şi schimbare. Acest lucru se realizează empiric, clinic, graţie contactului autentic dintre indivizi. Autenticitatea din actuala relaţie terapeutică se află in raport cu „formarea” terapeutului.

Competenţa in psihoterapie este reflexul filiaţiei şi liniilor de „rudenie” formativă: viitorul psihoterapeut capătă acest statut in măsura in care reinvaţă să comunice, in primul rand cu sine, de la un „părinte”, formator, al cărui candidat este. Prin psihoterapie se permite o mai bună priză a diferenţei dintre sine şi alter. Este un proces de individuare şi regăsire a sensului personal, dincolo de valori de imprumut, dobandite in procesul de enculturaţie. Psihoterapia, ca modalitate actuală de comunicare eficientă, autentică, este un produs cultural. Toate mijloacele de petrecere a timpului liber sunt modalităţi prin care persoanele să-şi poată exprima dorinţele vitale. Jocurile, in genere, şi cele sportive, in speţă, sunt o bună ilustrare a garanţiei expresive oferite de cultură. Psihoterapia este un mijloc generat cultural de recalibrare a persoanelor situate la limita sau in afara comportamentului care să le asigure inserţia socială. Nevroza, precum şi stilul nevrotic, statutul „depresiv” al omului actual, pot fi definite ca excese ale normativităţii la nivel intrapsihic, care mortifică resorturile vitale expresive şi afectează capacitatea de reflectare a propriului proiect destinal şi statut identiţiar. Omul „depresiv” este rezultatul unui stil de comunicare generat de condiţiile mediului socio-cultural: cantonarea in domeniul exterior al valorilor perisabile şi refuzul sau, in situaţia fericită, aşezarea tangentă cu sfera valorilor perene ale fiinţei – eşuarea centrării individului către sine.

Comunicarea cu sine

In această ordine, comunicarea terapeutică este, in definitiv, o formă a comunicării cu sine. Raportul cu transcendenţa se constituie datorită unor practici perene de comunicare cu sine, denumite, in funcţie de curentul spiritual, rugăciune, meditaţie. Circumscrise unui gen de fenomenologie a conştiinţei, elementele perene ale comunicării spirituale cu sine converg către o unică intrebare: Cine sunt eu? Cercetarea directă a acestei chestiuni, prin diferite tehnici de „rugăciune” sau „meditaţie”, permite o mai bună situare personală in palierul impersonal, transcendent. Din perspectivă psihologică, comunicarea spirituală cu sine este o manieră de revizitare a fundamentelor narcisice şi a funcţiei identiţiare, a condiţionărilor culturale.

Din punct de vedere tehnic, meditaţia presupune oprirea treptată a fluxului mental, astfel incat individul să poată experimenta starea de existenţă necondiţionată de fenomenele cognitive şi de descărcările afective. Pentru că individul continuă să existe chiar şi atunci cand nu este in măsură a se reprezenta mental, in starea de somn fără vise, de pildă. comunicarea cu sine presupune

accesul la trăirea plenară a prezentului, fără reflexul cognitiv al aprecierii calităţii clipei. Calea comunicării cu sine presupune analiza dificultăţilor expressive personale şi nu conduce, după cum s-ar putea considera, la haos comportamental şi la anularea oricărei prescripţii culturale, ci, dimpotrivă, la examinarea experienţială a nevoilor vitale care au fost neglijate şi la redeschiderea drumului evolutiv personal.