32 Pozitia empatică. Autenticitate şi încredere.

Poziţia empatică

Inţelegerea empatică se fundamentează pe un proces de identificare, prin adoptarea cadrului de referinţă intern al celuilalt. Presupune un răspuns senzitiv, adaptat şi non-evaluativ la sentimentele şi trăirile celuilalt. Capacitatea empatică se exprimă in acceptarea distanţei şi respectarea spaţiului pe care celălalt il avansează: orice. „Zonele” relaţiei sunt valori culturale ale reflexelor afective specifice fiecărui individ, constituite şi consolidate la interferenţa dintre cultură şi personalitate:

− zona intimă – intre 15 şi 45 de cm. Este zona in care subiectul

permite, voluntar, accesul persoanelor semnificative, inalt investite

afectiv;

− zona personală – intre 45 cm şi 1 m. Este rezervată persoanelor

apropiate, dar este deschisă şi situaţiilor sociale cu caracter ceremonial;

− zona socială – 1 m şi 3 m. Indică distanţa de siguranţă păstrată

in relaţie cu persoanele necunoscute, potenţial insecurizante, care

generează tensiune;

− zona publică – peste 3 m. Este spaţiul necesar subiectului

pentru a se proteja de multiplicitatea resimţită ca agresivă a maselor de

indivizi inţelegere

mentală.

Indicatori ai deficienţei empatice şi ai situării defensive determinate de atitudini complementare ascendente sau descendente102:

• intrebări de genul „De ce?”;

• intreruperea brutală a celuilalt;

• intervenţia tangenţială sau paralelă, prin care discursul este

dirijat diferit faţă de dorinţa interlocutorului;

• normarea, judecata etică: „Sunteţi neadecvat, defensiv, incapabil

de a sesiza ceea ce se petrece cu adevărat”;

• interpretarea hazardată, prin avansarea de relaţii cauzale situate

la distanţă de realitatea afectivă a individului: „Vă tot criticaţi după cum

vă criticau părinţii”;

• intervenţia clişeu: „La ce vă gandiţi?”;

• propunerea de soluţii;

• a evalua, a invinovăţi;

• a moraliza;

• a analiza;

• a eticheta: „Eşti stupid pentru că ai făcut ...”;

• a comanda, a fi directiv;

• a lăuda;

Autenticitate şi incredere

Autenticitatea reprezintă capacitatea individului de se dezvălui aşa cum este, fără a resimţi implicit nevoia de a se recomanda sub un fals Eu pe care să-l menţină printr-o atitudine rigidă. Autenticitatea se află in raport direct cu violenţa internă şi traumele afective pe care individul, din momentul in care le-a trăit, le perpetuează in comportament sub diferite forme reparatorii. Comunicarea eficientă presupunere trăirea impărtăşită a increderii. Increderea se avansează atitudinal prin considerarea interlocutorului ca apt de a comunica eficient şi nu se solicită sau acordă verbal.

„Dilema prizonierului” este o situaţie prototip pentru comunicare,

in măsura in care liantul esenţial este increderea in faptul că celălalt nu ne poate aduce prejudicii, in special afective. Doi indivizi sunt bănuiţi de comiterea unui infracţiuni grave. Conform probelor, nu pot fi condamnaţi decat la doi ani de inchisoare. De aceea, singura modalitate prin care infractorii pot fi acuzaţi pentru totalitatea faptelor comise rămane auto-incriminarea. Procurorul ii separă şi le face individual următoarea propunere: „Dacă vei colabora cu acuzarea şi vei face mărturisiri complete, vei fi eliberat imediat iar complicele tău va fi condamnat la zece ani de inchisoare. Dacă amandoi colaboraţi şi faceţi declaraţii complete, veţi fi condamnaţi la cinci ani de inchisoare”. Dilema se referă la modalitatea eficientă in care fiecare prizonier se raportează la celălalt, la capacitatea de a-i anticipa reacţia, conform reprezentării interne pe care o are despre acesta. Dilema se referă, pe fond, la a-i acorda sau nu incredere partenerului, in virtutea reacţiei sale simetrice sau diferite. In cazul in care există incredere reciprocă şi interes comun, prizonierii vor păstra tăcerea şi vor rămane in inchisoare numai doi ani. In situaţia lipsei de incredere, soluţia care se impune este auto-incriminarea, intrucat există riscul unei pedepse de zece de ani (dacă numai un prizonier va păstra tăcerea); tot in această situaţie, in cel mai bun caz (lipsa reciprocă de incredere), pedeapsa va fi de cinci ani. Pierderea increderii este trăită dificil intrucat este resimţită incoerenţa reprezentării interne a celuilalt. In măsura in care orice obiect-persoană are o reprezentare internă, o imagine asupra celuilalt, increderea se acordă in raport cu nivelul de securizare pe care interlocutorul sub forma sa de „obiect intern” il are. De aceea, acordarea increderii şi modul in care se face are efect asupra celuilalt. Graţie unei reprezentări interne stabile şi securizante ne comportăm ca şi cum „ştim” că nu putem fi inşelaţi, ceea ce ii permite celuilalt să conţină o reprezentare internă simetrică, care să fie intărită şi implinită comportamental. Cu alte cuvinte, orice proces de comunicare incepe cu maniera in care este reprezentat interlocutorul. Reprezentarea internă a celuilalt se operaţionalizează atitudinal, paraverbal şi se exprimă comportamental, pentru a determina reprezentările şi reacţiile celuilalt. Increderea in obiect depinde, prin urmare, de nivelul de incredere din subiect. Increderea este efectul unei atitudini personale, resimţite de celălalt ca efect al propriei coerenţe şi onestăţi afective. Pe fondul nevoii culturale de inscriere intr-un optimum personal, individul are nevoie de asigurări privind acceptarea necondiţionată a relaţiei. In afara senzaţiei de incredere, de a fi acceptat, va folosi „măşti” prin care să-şi camufleze şi compenseze nevoile reale: va fi inteligent, coerent, drept, amabil, puternic etc. pentru a se asigura că nu va fi rejectat.