2 Perspective generale asupra comunicării.

Comunicarea apare, ca fundament ontologic: este inerentă lumii fenomenale (după cum este percepută de individul uman), astfel incat este imposibil ca două entităţi să nu comunice. Prin comunicare se constituie lumea internă a subiectului, se degajă tensiuni intrapsihice şi se asamblează o perspectivă, impărtăşită in diferite grade, asupra lumii. Prin comunicare un individ işi poate constitui o reprezentare privind starea internă a sa şi a aproapelui său. Comunicarea este, drept urmare, un fenomen intrinsec fiinţării. Graţie spectrului său larg, psihologia comunicării poate oferi o seamă de ipoteze şi vectori de cercetare uneia din interogaţiile fundamentale ale antropologiei culturale: cum pot oamenii exista impreună? Direcţiile de studiu şi paradigmele pe care se intemeiază domeniul de faţă pot constitui şi o ilustrare a unei alte interogaţii majore circumscrise aceleiaşi nevoi de cunoaştere a omului: cum pot fi oamenii atat de diferiţi? Dacă sub aspect afectiv diferenţa este creată de intreaga istorie a individului şi mai ales de raportul său cu prezentul, sub aspect teoretic, cognitiv, una dintre sursele alterităţii epistemice o constituie paradigma. Pentru a discuta problematica manierei in care putem cunoaşte in genere şi, in speţă, fenomenul comunicării, să pornim de la un spaţiu comun. O problemă de fond a analizei comunicării se referă la inţelegerea modului in care se transmite mesajul. De pildă, dacă se loveşte cu piciorul o piatră, aceasta va prelua de la picior energia cinetică şi se va deplasa o anumită distanţă. Deplasare care va putea fi calculată, sub varii parametri, in raport cu cantitatea de energie transmisă, greutatea pietrei, forma acesteia, forţa de frecare a suprafeţei pe care este dispusă etc. Dacă acelaşi picior loveşte un caine, relaţia dintre obiectul care loveşte şi obiectul lovit devine de altă natură.

Reacţia cainelui va fi determinată nu de energia primită prin lovitură, ci de energia produsă de metabolismul său (fizic sau psihic). Ceea ce se transmite nu mai este energia ci informaţia; sunt două contexte informaţionale care interacţionează. Prin urmare, in ultima situaţie, nu se transmite energie, ci energie insoţită de informaţie, context de o complexitate aparte. Cele două situaţii (interacţiunea cu piatra şi cea cu animalul) pot fi reprezentate prin două modele diferite, cel al transmiterii „energiei” şi cel al transmiterii „informaţiei”, cu consecinţe asupra inţelegerii determinismului: cauzalitate liniară (primul

caz) şi cauzalitate circulară (al doilea caz).